Search

Potențialul de fericire

Un faimos maestru budist spunea că noțiunile noastre despre fericire ne prind într-o capcană, pentru că uităm faptul că sunt doar niște idei.


Niște idei care ne împiedică să fim cu adevărat fericiți. „Nu reușim să vedem oportunitatea de bucurie care se află chiar în fața noastră atunci când suntem convinși că fericirea ar trebui să ia o formă anume,” zicea Thich Nhat Hanh.


Formele fericirii ne sunt vândute de-a gata, printr-o grămadă de canale. Aseară mă uitam la televizor și mă gândeam că îmi trebuie musai un supliment cu magneziu, ca să-mi crească nivelul de energie, ca la femeia cu trei copii din reclamă. [Oricum, aici stau liniștită, cred că am deja pe masa din bucătărie mai multe pastile decât lua bunica la 85 de ani! 😄]


Alaltăieri văzusem pe Facebook poze dintr-o vacanță la Roma și m-am gândit instantaneu ah, am și eu nevoie de o vacanță, de când n-am mai fost în Italia!... Și nu mi-ar strica nici o pereche nouă de colanți de yoga, nici o ieșire la gelateria aia nou deschisă în centru. Ah, și ce-ar fi să ies chiar acum la un cappuccino, că sigur e mai plăcut decât statul în fața calculatorului și rezolvat treburi de birou.


Vă recunoașteți măcar un pic în rândurile de mai sus? Nu-mi ziceți că sunt singura căreia îi trec idei din astea prin cap. Nu-i așa că radioul „Mi-aș dori altceva” merge încotinuu în mintea noastră? Că doar nu degeaba îi spune monkey mind în yoga. În scurtele momente când radioul tace, suntem ori băuți ori loviți de extaz ori speriați de moarte ori... practicăm meditația sau mindfulness.

„Zâmbește, respiră și mergi încet.” (Thich Nhat Hanh)

Dar, dincolo de natura asta păcătoasă a minții (care ne permite, pe de altă parte, să creăm tehnologii noi, tocmai pentru că nu suntem mulțumiți de momentul prezent), cred că avem fiecare un pontențial de fericire sau un nivel de mulțumire care este înnăscut (sau învățat în primii ani din copilărie?). Ăsta e unul dintre lucrurile care m-a frapat atunci când am început să lucrez cu copii de 5-6 ani.


La finalul orelor de kids yoga, cei mici primesc o surpriză un balon, un creion, un abțibild, o bilă de sticlă, o pană colorată etc. – care să le aducă aminte de exercițiile și de povestea pe care am experimentat-o împreună. În general, am mai multe bucăți de culori diferite. Și aici vine partea interesantă. Din 8 copii, vreo 3-4 sunt fericiți din prima cu ce au primit. Alți 3 vor să schimbe, să primească altă culoare și, când niciun coleg nu e de acord cu schimbul, găsesc un motiv de mulțumire. Ia uite, albastrul merge cu șosetele! sau E ca unicornul de pieptul meu! Îmi place!


Dar întotdeauna există câte un copil care nu e fericit cu ce a primit nici în ruptul capului! Nu-i place nici culoarea, nici mărimea, nu vrea nici să schimbe, nici să renunțe la supriză. Stă în picioare, cu mâinile încrucișate și se bosumflă. Ceilalți pleacă din sală bucuroși sau cel puțin liniștiți, iar el/ea rămâne blocat în ideea „vreau ca lucrurile să fie altfel”.


Mă gândesc mereu că, dincolo de beneficiile fizice, practica de yoga sau de mindfulness poate înclina talerul în direcția E OK, mulțumesc, sunt bucuros, indiferent de circumstanțele exterioare. Nimeni nu ne garantează fericirea, dar dacă nu trăim cu idei fixe despre ce culoare are, cât de lată și de lungă e, cred că suntem pe drumul cel bun.


Sau, cum zicea un mare maestru, „Râurile știu asta: nu-i nicio grabă. Vom ajunge acolo într-o zi.” Nu, nu Thich Nhat Hanh! Winnie the Pooh. 😃


FOTO: Andor Csorvási

28 views0 comments

Recent Posts

See All