Suntem supereroi cu toții?

Cred că îmi plac filmele fantasy pentru că, în fapt, nu sunt chiar așa de diferite de viața reală. Dacă ne-am teleporta acum în secolul trecut, cu un telefon mobil și o dronă, oare n-am fi considerați cu toții vrăjitori, vampiri sau alte ființe cu puteri inexplicabile?

Aseară am văzut filmul „Lanterna Verde: Protectorul Universului”, ca să mă pun la punct cu supereroii, mai vechi și mai noi, pentru o viitoare lecție de mișcare și imaginație.

În film, eroul principal (Ryan Reynolds), care primește puteri supranaturale, poate să materializeze orice își imaginează cu destulă voință: străzi, bijuterii, arme, ziduri etc. Iar, când n-are destulă putere de proiecție, asta se datorează faptului că e copleșit de energia fricii. Voința și imaginația pe de o parte; frica pe de alta.

Oare povestea asta este chiar atât de fantastică pe cât pare? Oare n-am renunțat de multe ori la visele noastre din cauză că ne era frică? („Ce-o să zică lumea?” „Dacă nu iese cum mă aștept?” „Dacă o să fie un eșec total?...) Cred că multe dintre visele mari ale omenirii s-au împlinit tocmai pentru că, undeva, cuiva, nu i-a fost frică de eșec și de penibil.

Mie mi s-au împlinit chiar și marile visuri mici ale copilăriei! Pe la vreo 3-4 ani îmi doream ca semințele de floarea soarelui, coapte și sărate, să se vândă gata decojite (îmi plăceau la nebunie și mi-era greu să le docojesc singură, așa că o așteptam pe mama să mi le pregătească, una câte una), pepenii roșii să nu aibă sâmburi și Coca Cola să curgă la robinetul de la baie! Ei bine, primele două s-au împlinit fără ca eu să fi făcut nimic (pesemne că mulți copiii au proiectat imaginea asta în univers).

Cât despre al treilea... Poate că e sănătos ca unele visuri să nu se împlinească niciodată. 😃

La orele de kids yoga ne încurajăm unii pe alții să ne mișcăm și să ne imaginăm fără opreliști, adică să ne bucurăm în fiecare moment de superputerile noastre.

Do yoga, dream big!